PAMFLET | Editorial politic
De la valurile lui Băsescu la sinusoidele lui Nicușor Dan. Când PSD plantează liane, iar președintele cultivă panseluțe!
România are o problemă cu reforma administrativă. Prea multe comune, prea multe primării, prea mulți funcționari și prea puțini bani. PSD promite reorganizare, eficiență, transparență și, bineînțeles, eterna luptă împotriva corupției.
Numai că, înainte să smulgă buruienile din administrația românească, social-democrații ar trebui să verifice dacă nu cumva unele au crescut atât hi de frumos încât au ajuns plante ornamentale la Cotroceni.
Să luăm, de exemplu, Zăpodeni, județul Vaslui. O comună aparent obișnuită, cu 3.743 de locuitori rezidenți la recensământ, nouă sate și suficiente probleme rurale cât să nu figureze pe lista marilor centre de putere ale planetei. Și totuși, Zăpodeni pare să fi descoperit o resursă naturală mai valoroasă decât petrolul, gazele sau pământurile rare: potențialul de a furniza conexiuni biografice către vârful statului român. De aici provin Mirabela Grădinaru, partenera președintelui Nicușor Dan, și Cristina Chiriac, actualul procuror general al României. Presa a relatat inclusiv despre o posibilă rudenie îndepărtată între cele două.
Coincidență, desigur!
În România, coincidențele sunt atât de numeroase încât ar trebui înregistrate la Registrul Comerțului, cu obiect principal de activitate „servicii de intermediere a destinelor profesionale”.
PSD, partidul care vrea să dezrădăcineze administrația, dar nu și lianele puterii. Social-democrații ne explică faptul că România trebuie reorganizată. Comunele mici trebuie comasate, cheltuielile reduse, aparatul administrativ eficientizat.
Foarte frumos!
Dar ce facem cu Zăpodeni?
O comasăm? O păstrăm? O declarăm zonă strategică de interes național? Îi acordăm statut special de pepinieră pentru demnitari? Pentru că, dacă reforma se face după numărul locuitorilor, comuna are o problemă. Dacă se face după numărul legăturilor cu puterea centrală, Zăpodeni ar putea solicita direct statut de municipiu.
Poate chiar de capitală administrativă alternativă!
Și, în timp ce PSD pregătește toporul pentru rădăcinile administrației locale, o întrebare rămâne suspendată deasupra Bucureștiului: poți dezrădăcina corupția dacă lianele influenței politice au ajuns deja să se cațere pe gardul Palatului Cotroceni?
Atenție, nu afirmăm că asemenea liane constituie dovada vreunei infracțiuni. În botanică, precum și în politică, nu orice plantă cățărătoare este parazită. Unele doar beneficiază de un suport foarte generos.
Cristina Chiriac și matematica miraculoasă a numirilor. Să trecem de la botanică la matematică. Cristina Chiriac primește aviz negativ de la Secția pentru procurori a CSM. Scorul: cinci voturi împotrivă și unul pentru. În matematica obișnuită, rezultatul este destul de limpede. În matematica politică românească, însă, cinci voturi împotrivă și unul favorabil pot constitui preludiul unei promovări spectaculoase. Ministrul Justiției, Radu Marinescu, susținut de PSD, menține propunerea. Nicușor Dan semnează numirea. Și astfel, o candidatură care n-a convins majoritatea procurorilor din CSM ajunge să convingă exact cele două persoane necesare pentru ocuparea funcției. Extraordinară eficiență instituțională! Nu știm dacă între PSD și președinte există vreo frăție politică. Dar știm că, în această procedură, unul a făcut propunerea, iar celălalt a pus semnătura. O fraternitate administrativă în care nu este nevoie să fii frate de sânge. Este suficient să fii frate de decret. Iar când cetățeanul întreabă de ce, i se explică faptul că procedura este legală.
Desigur că poate fi legală!
Dar legalitatea unei proceduri nu transformă automat oportunitatea unei decizii într-o capodoperă a moralității publice.
Nicușor Dan visează să fie Băsescu. Numai că una sunt valurile oceanului și alta sunt sinusoidele!
Traian Băsescu avea multe defecte, destule controverse și un talent incontestabil de a transforma orice conferință de presă într-un spectacol politic. Era marinar. Cunoștea valurile, furtunile, vântul din prova și manevrele prin care o navă poate evita stâncile. Uneori, în politică, părea că preferă să intre direct în ele, doar ca să demonstreze că poate ieși singur.
Băsescu se certa cu presa. O provoca, o ironiza, o înfrunta. A avut și episoade grave în relația cu jurnaliștii, pentru care a fost criticat pe bună dreptate. Dar avea reflexele unui animal politic format în confruntare.
Nicușor Dan pare să fi descoperit că funcția prezidențială vine și cu posibilitatea de a ridica vocea, de a certa ziariști și de a poza în comandant. Numai că există o mică problemă.
Băsescu naviga printre valurile mărilor. Nicușor navighează printre valurile sinusoidelor.
Primul a învățat să țină cârma în furtună. Al doilea știe să demonstreze că o funcție periodică revine la valoarea inițială.
Băsescu avea experiența punții de comandă.
Nicușor are experiența tablei de matematică.
Băsescu intra în conflict cu presa ca într-o furtună pe Marea Neagră.
Nicușor pare să intre într-o conferință de presă ca într-o problemă de olimpiadă, numai că, atunci când nu-i convine enunțul, elimină elevul care a pus întrebarea.
Și uite așa, din ambiția de a imita un fost comandant de navă, România riscă să descopere un nou tip de președinte: căpitanul de sinusoidă, cu grad de amiral peste panseluțele de la Cotroceni.
Panseluța Dan!
O floare delicată a matematicii românești, care pare să suporte mai ușor integralele complicate decât întrebările incomode.
Presa liberă, dar numai dacă întreabă frumos și nu deranjează florile. Momentul de glorie al noii doctrine prezidențiale s-a consumat pe 10 noiembrie 2026.
Jurnalistul Ovidiu Vanghele a îndrăznit să pună o întrebare despre Cristina Chiriac. Mai exact, despre un vot al procurorului general în CSM, prin care, potrivit întrebării jurnalistului, aceasta s-ar fi opus sesizării Inspecției Judiciare în legătură cu o presupusă ingerință care o privea chiar pe ea.
O întrebare serioasă. Una care merita un răspuns. Dar președintele a ales să comunice că jurnalistul nu mai este binevenit la conferințele sale, invocând injurii anterioare. Formidabil!
România onestă tocmai a descoperit o nouă metodă de comunicare instituțională: dacă întrebarea este neplăcută, se discută despre comportamentul celui care întreabă. Nu despre procuror. Nu despre CSM. Nu despre vot. Despre jurnalist!
În acest ritm, la următoarea conferință de presă, Administrația Prezidențială ar putea distribui un regulament cu trei articole:
1.Președintele are întotdeauna dreptate.
2.Jurnaliștii au dreptul să întrebe, cu condiția să nu deranjeze.
3.Dacă întrebarea deranjează, se aplică articolul 1.
Băsescu își transforma conflictele cu presa în spectacol.
Nicușor riscă să transforme conferința de presă într-un examen oral în care profesorul este și candidat, și examinator, și comisie de contestații. Iar dacă jurnalistul pune întrebarea greșită, este eliminat din sală. Nu pentru că nu știe răspunsul, ci pentru că a îndrăznit să ceară unul.
De la România onestă la România discretă
În campania electorală ni s-a vorbit despre transparență, instituții puternice și independența justiției. Acum avem un președinte care a acceptat o propunere controversată pentru conducerea Ministerului Public, venită de la un ministru PSD, și care a evitat ulterior o întrebare despre comportamentul persoanei numite. Avem și coincidențele geografice de la Zăpodeni. Avem relatări despre legături familiale îndepărtate. Avem suspiciuni publice. Dar nu avem dovezi că numirea ar fi urmărit protejarea unor afaceri ale familiei prezidențiale. Iar tocmai pentru că nu avem asemenea dovezi, întrebările trebuie puse, nu interzise. Dacă există afaceri imobiliare, interese economice sau relații care ar putea crea conflicte de interese, acestea trebuie documentate, verificate și explicate public.
Într-o democrație, transparența nu înseamnă să-i asiguri pe cetățeni că totul este în regulă. Înseamnă să le oferi suficiente informații ca să poată verifica singuri. Dar poate că am înțeles greșit conceptul de „România onestă”. Poate că nu însemna o Românie în care puterea răspunde întrebărilor. Poate că însemna o Românie în care cetățeanul trebuie să fie suficient de onest încât să recunoască singur că întrebările sale sunt nepotrivite.
Buletin de Zăpodeni. Investiție în viitor sau simplă superstiție politică?
Și ajungem la marea întrebare. Dacă tot se reorganizează România, n-ar trebui să ne interesăm și de localitățile care par să aibă o asemenea capacitate de a produce coincidențe remarcabile? Să fie Zăpodeni noul Silicon Valley al carierelor publice? Să deschidem acolo un incubator de funcții înalte? Să înființăm o facultate de administrație cu specializarea „De la ulița satului la Palatul Cotroceni”? Evident, domiciliul în Zăpodeni nu garantează nici funcții, nici contracte, nici promovări. Dar, pentru un pamfletar, atâtea coincidențe sunt o materie primă care se exploatează singură. Așadar, înainte să-mi schimb domiciliul, aș vrea să aflu dacă reforma PSD va păstra comuna Zăpodeni pe hartă. Nu de alta, dar ar fi păcat să-mi fac buletin acolo și să mă trezesc, după comasare, domiciliat într-o comună obișnuită, fără niciun prestigiu prezidențial.
Epilog. O țară, două feluri de valuri și o panseluță la cârmă
Traian Băsescu a fost un președinte al confruntărilor, cu toate excesele și controversele sale.
Nicușor Dan a promis să fie președintele echilibrului, al rațiunii și al instituțiilor.
Dar între promisiune și realitate pare să se fi instalat o funcție sinusoidală: când crește transparența declarată, scade disponibilitatea de a răspunde întrebărilor incomode. PSD își vede de reforma administrativă. Ministerul Justiției își vede de propuneri. Președintele își vede de numiri. Iar presa ar trebui, probabil, să-și vadă de treabă. Preferabil fără să întrebe prea mult. Și totuși, domnule președinte, există o diferență fundamentală între matematică și democrație. În matematică poți elimina necunoscuta printr-o operație corectă. În democrație nu poți elimina jurnalistul ca să dispară întrebarea. Iar dacă vă doriți să-l imitați pe Băsescu, ar trebui să știți că nu este suficient să ridicați tonul ca să deveniți comandant. Pe mare, furtuna nu dispare dacă interzici accesul meteorologului pe punte. La Cotroceni, suspiciunile nu dispar dacă interzici accesul jurnalistului la conferință. Și nici corupția nu dispare dacă PSD taie comunele de pe hartă, dar uită să cerceteze mecanismele prin care puterea politică își reproduce influența.
Până atunci, România navighează înainte. Cu PSD la motor, cu Nicușor la tabla de matematică și cu presa critică trimisă să aștepte pe chei. Iar undeva, între Zăpodeni și București, liana coincidențelor continuă să crească. Nu știm dacă face fructe. Dar, după câte funcții înalte apar în poveste, sigur merită un studiu de fezabilitate.
⸻
PAMFLET – Text de satiră politică. Comparațiile, metaforele și exagerările sunt procedee literare. Referirile la posibile interese personale sau familiale nu constituie afirmații privind săvârșirea unor infracțiuni.
