Există o țară unde patriotismul se măsoară în panglici tăiate, unde moralitatea se postează pe Facebook la ora 08:00 și se facturează la negru până la ora 16:00. O țară unde fiecare instituție are două intrări: una pentru cetățeni și una pentru „cine trebuie”. Iar între ele stă, solemn și parfumat ieftin, funcționarul providențial — sfântul protector al combinației administrative.
Aici, corupția nu mai este excepția. Este metoda de lucru. Este procedură internă. Este „cutumă”. Este acel 10% care nu apare nicăieri în acte, dar fără de care, misterios, nu se mișcă nici asfaltul, nici dosarul, nici autorizația, nici conștiința.
În această republică de mucava, toată lumea luptă cu corupția. Mai ales cei care au trăit din ea. Fiecare nou ales vine călare pe cal alb, tunând despre „greaua moștenire”, de parcă sistemul ar fi apărut spontan, ca igrasia, peste noapte. De parcă nu exact aceeași oameni s-ar fi rotit între primării, ministere, consilii și firme abonate la bani publici precum muștele în jurul halbei.
Și atunci începe teatrul.
Funcționarul care își parchează aroganța pe două locuri vorbește despre legalitate. Magistratul care cere tratament preferențial invocă meritocrația. Politicianul cu ceas cât apartamentul unui profesor explică austeritatea bugetară. Directorul de instituție care stropește șampanie prin cluburi de lux ține conferințe despre responsabilitate socială. Polițistul care doarme în mașină cu TikTok-ul pornit vorbește despre siguranță publică. Salubristul facturează gunoi imaginar, iar dezvoltatorul imobiliar construiește între blocuri cu binecuvântarea urbanismului de partid.
Toți sunt indignați. Nimeni vinovat.
Țara aceasta funcționează ca o piesă neterminată de Caragiale scrisă pe WhatsApp și semnată cu parafă instituțională. Personajele nu mai spun „curat murdar!”, ci „este în procedură”. Nu mai fură găina din curte — acum fură licitația, terenul școlii, apartamentul bătrânului fără moștenitori, cetățenia, motorina, spațiul public și viitorul unui oraș, toate cu antet și ștampilă.
Și ce disciplină extraordinară există în jaful organizat!
Constructorii participă la licitații nu ca să construiască, ci ca să blocheze. Diriginții de șantier nu supraveghează lucrarea, ci protejează firma. Piețele sunt concesionate pe decenii la preț de garsonieră comunistă. Spațiile comerciale sunt ocupate fără acte, fără chirie și fără rușine. Locuințele sociale ajung la bogați, iar săracului autentic i se explică doct că „nu sunt fonduri”.
În paralel, cetățeanul cinstit completează formularul 14 bis, depune cererea online la etajul 2, stă la coadă trei ore și primește replica sacramentală:
— „Nu se poate.”
Dar pentru cine trebuie, se poate orice.
Se poate cetățenie contra cost.
Se poate PUZ între blocuri.
Se poate gunoi dispărut doar pe hârtie.
Se poate pontaj fictiv.
Se poate salariu fără muncă.
Se poate profesor absent și leafă prezentă.
Se poate orice, atât timp cât lanțul trofic administrativ își primește porția.
Iar partea cea mai grotescă nu este furtul.
Nu.
Partea cea mai grotescă este ipocrizia monumentală. Acea voluptate a imposturii publice în care hoțul se costumează în reformator și parazitul în salvator civic. Toți sunt „șocați” când descoperă exact sistemul care i-a hrănit ani întregi. Toți pozează în eroi obosiți de lupta cu monstrul, după ce au dormit confortabil în burta lui.
În România administrativă, fiecare nou mandat începe cu promisiunea „curățeniei generale” și se termină cu aceeași mizerie mutată puțin mai discret sub preș.
Pentru că adevărul este simplu și insuportabil: nu avem un accident de sistem.
Avem un sistem construit pe accident moral.
O societate în care șpaga a devenit limbaj administrativ, nepotismul — politică de resurse umane, iar impostura — criteriu de promovare. O țară unde omul care refuză combinația este privit ca suspect, iar cel care fură „cu măsură” este considerat descurcăreț.
Și peste toate acestea plutește etern patriotismul de paradă:
steaguri, discursuri, imnuri și festivisme găunoase rostite de indivizi care și-ar amaneta propria țară pentru încă un contract public.
România nu mai este condusă.
Este intermediată.
De băieți deștepți.
De veri.
De cumetri.
De firme de casă.
De amante bugetare.
De rețele.
De șmecheri cu legitimație.
De analfabeți funcțional cu funcții executive.
De moraliști cu portbagajul plin.
Iar cetățeanul privește acest spectacol absurd și i se spune, senin:
— „Primarul e de vină.”
— „Guvernul e de vină.”
— „Sistemul e de vină.”
Nu, domnilor.
Vinovată este această cultură națională a tolerării jegului elegant. Această obișnuință de a accepta mizeria atâta timp cât vine îmbrăcată în costum și vorbește administrativ.
Și poate tocmai aici e tragedia adevărată: că nu ne mai revoltă corupția.
Ne revoltă doar când nu suntem și noi invitați la masă.
